Introduction

The key to successful indoor cannabis cultivation

is to understand how cannabis produces

food and grows. Cannabis, whether cultivated

indoors or out, has the same requirements for

growth. It needs light, air, water, nutrients, a

growing medium, and heat to manufacture food

and to grow. Without any one of these essentials,

growth stops and death soon results.

Indoors, the light must be of the proper spectrum

and intensity; air must be warm, arid, and

rich in carbon dioxide; water must be abundant

but not excessive, and the growing medium

must contain the proper levels of nutrients for

vigorous growth. When all these needs are met

consistently at optimum levels, optimum growth

is the result.

Cannabis is normally grown as an annual

plant, completing its life cycle within one year. A

Strong healthy ‘Chronic’ seeds from Serious Seeds

germinated after being soaked in water overnight.

Sweet Purple (Paradise) seedling shows perfect symmetrical

growth. Leaflets will increase from three to

as many as eleven during vegetative growth.

Strong healthy seedling emerges from a Jiffy™ cube.

The sprouted seed was carefully inserted into a hole

with the taproot pointing down.

seed that is planted in the spring will grow

strong and tall through the summer and flower

in the fall, producing more seeds. The annual

cycle starts all over again when the new seeds

sprout the following year. In nature, cannabis

goes through distinct growth stages. The chart

below delineates each stage of growth.

Life Cycle of Cannabis

After 3-7 days of germination, plants enter the

seedling growth stage which lasts about a

month. During the first growth stage the seed

germinates or sprouts, establishes a root system,

and grows a stem and a few leaves.

Germination

During germination moisture, heat, and air activate

hormones (cytokinins, gibberellins, and auxins)

within the durable outer coating of the seed.

Cytokinins signal more cells to form and gib3

Chapter ONE MARIJUNANA HORTICULTURE

This `Marley’s Collie’ (Sensi Seeds) is planted in a 5-

gallon (19L) bucket and was grown in a greenhouse.

MIDDLE: Strong healthy roots are vibrant white.

Feeder roots are fuzzy white. This

rooted clone is ready to transplant.

LEFT: Male pre-flowers (a small nub above the fourth

internode) develop on plants after about four weeks of

vegetative growth.

berellins to increase cell size. The embryo

expands, nourished by a supply of stored food

within the seed. Soon, the seed’s coating splits, a

rootlet grows downward, and a sprout with seed

leaves pushes upwards in search of light.

Seedling Growth

The single root from the seed grows down and

branches out, similar to the way the stem

branches up and out above ground. Tiny

rootlets draw in water and nutrients (chemical

substances needed for life). Roots also serve to

anchor a plant in the growing medium.

Seedling should receive 16-18 hours of light to

maintain strong healthy growth.

Vegetative Growth

Vegetative growth is maintained by giving

plants 16-24 hours of light every day. As the

plant matures, the roots take on specialized

functions. The center and old, mature portions

contain a water transport system and may also

store food. The tips of the roots produce elongating

cells that continue to push farther and farther

into the soil in search of more water and

food. The single-celled root hairs are the parts

of the root that actually absorb water and nutri4

MARIJUANA HORTICULTURE The Indoor/Outdoor MEDICAL GROWER’S BIBLE

This close-up shows female pre-flowers, white pistils

growing from newly formed green calyx. Female preflowers

usually sprout after male pre-flowers.

This large mother plant is growing in a 10-gallon (38 L)

container. She can provide more than a hundred

clones every month.

ents. Without water, frail root hairs will dry up

and die. They are very delicate and are easily

damaged by light, air, and klutzy hands if moved

or exposed. Extreme care must be exercised

during transplanting.

Like the roots, the stem grows through elongation,

also producing new buds along the stem.

The central or terminal bud carries growth

upward; side or lateral buds turn into branches

or leaves. The stem functions by transmitting

water and nutrients from the delicate root hairs

to the growing buds, leaves, and flowers. Sugars

and starches manufactured in the leaves are distributed

through the plant via the stem. This

fluid flow takes place near the surface of the

stem. If the stem is bound too tightly by string

or other tie downs, it will cut the flow of life-giving

fluids, thereby strangling and killing the

plant. The stem also supports the plant with stiff

cellulose, located within the inner walls.

Outdoors, rain and wind push a plant around,

causing much stiff cellulose production to keep

the plant supported upright. Indoors, with no

natural wind or rain present, stiff cellulose production

is minimal, so plants develop weak

stems and may need to be staked up, especially

during flowering.

Once the leaves expand, they start to manufacture

food (carbohydrates). Chlorophyll (the substance

that gives plants their green color) converts

carbon dioxide (CO2) from the air, water,

and light energy into carbohydrates and oxygen.

This process is called photosynthesis. It requires

water drawn up from the roots, through the

stem, into the leaves where it encounters carbon

dioxide. Tiny breathing pores called stomata are

located on the underside of the leaf and funnel

CO2 into contact with the water. In order for

photosynthesis to occur, the leaf’s interior tissue

must be kept moist. The stomata open and

close to regulate the flow of moisture, preventing

dehydration. Marijuana leaves are also protected

from drying out by an outer skin. The

stomata also permit the outflow of water vapor

and waste oxygen. The stomata are very important

to the plant’s well being and must be kept

1) Popper (“aur lichid”, “rave”, “hi-tech” sau “rush”) – este numele argotic al nitritului de amil – substanţă folosită în general la tratarea anginei. Popper este vândut sub forma unui lichid de culoare gălbuie; se inhalează din sticluţe de plastic, din vată sau alte materiale textile îmbibate cu lichid. Cu ani în urmă Popper era destul de răspândit în comunităţile de homosexuali. Substanţa provoacă euforie şi în acealaşi timp anesteziază şi relaxează muşchii (inclusiv sfincterele), ducând la creşterea plăcerii în timpul actului sexual. Popper este legal în Italia, Franţa, Spania, Marea Britanie şi de obicei poate fi găsit în sex-shopuri.

Consum şi efecte. Popper este în mod obişnuit prizat pe nas sau inhalat din materialele textile. Acest drog nu trebuie înghiţit – intoxicaţia cu Popper poate fi mortală. Tras pe nas, Popper este absorbit prin mucoasa nazală direct în sânge şi provoacă vasodilataţie generală, creşte pulsul şi tensiunea sanguină în creier. Euforia este de scurtă durată dar este intensă (rush, engl.), durează maxim 2 minute şi este urmată de o scădere de tensiune şi de o senzaţie de relaxare.

Efecte nedorite:

• Reduce tensiunea şi accelerează ritmul cardiac
• Unii oameni acuză simptome ca: greaţă, senzaţie de vomă, dureri puternice de cap. Folosirea prelungită poate duce la pierderea cunoştinţei şi la vătămări ale mucoasei nazale.
• Contactul cu ochii sau cu pielea este foarte periculos.
• Oamenii care suferă de anemie, glaucom sau boli cardiace nu trebuie sa folosească acest drog.

2) GHB (Ecstasy lichid) este un acid folosit în practica medicală ca psihostimulant. GHB este lichid (incolor şi inodor) şi de obicei este ambalat în sticluţe colorate sau în fiole. Se poate bea dar se poate injecta şi intravenos.

Efecte. Efectele administrării de GHB sunt acelea de relaxare şi eliberare de inhibiţii. Se spune de asemenea că GHB ar avea efecte afrodisiace (crescând apetitul sexual şi potenţa). GHB poate avea însă şi efecte neplăcute: greaţă, incontinenţă urinară (incapacitatea de a controla nevoia de a urina), hipertensiune, dificultăţi respiratorii. La fel ca şi în cazul altor substanţe riscurile şi efectele secundare cresc direct proporţional cu creşterea dozelor.

3) ICE (shaboo) aparţine clasei de droguri de sinteză chimică: este o amfetamină (substanţă cu efect stimulant). ICE nu prea are nimic în comun cu “gheaţa” ci este doar compusă din săruri chimice, sub formă de cristale. Se consumă mai ales în cluburile cu muzică electronică sau techno dance, dizolvată de obicei în băuturi răcoritoare, dar este folosită şi de către consumatorii “fideli” de cocaină sau heroină. În zonele de origine (Asia Centrală), Shaboo sau ICE se fumează. Se mai numeşte si “drogul player-ilor”, deoarece de multe ori este consumat de către persoanele pasionate de jocurile video sau pe computer.

Se spune despre Shaboo că este originar din Filipine şi era folosit în timpul celui de-al doilea război mondial de către piloţii kamikaze.

Efecte. ICE este consumat în special pentru că reduce inhibiţiile şi creşte nivelul atenţiei. Cu toate acestea, ICE poate avea şi efecte secundare grave, asemenea amfetaminelor: dificultăţi cardiace, halucinaţii, paranoia, depresii.

4) COBRET este un derivat al heroinei, utilizat mai ales de către cei care consumă droguri cu efect psihostimulant. De exemplu, după o noapte de Ecstasy, Cobret îl calmează şi îl relaxează pe consumator. Este o pulbere de culoare maronie care se fumează sau se inhalează. Riscurile consumului de Cobret sunt aceleaşi cu riscurile consumului de heroină.

Alte “droguri noi” : Flatliner (Super-ecstasy), Smart Drugs (droguri “naturale”: cafeină, taurină, ginseng)

Cocaina este o substanţă stupefiantă care creează o dependenţă puternică, acţionând direct asupra creierului. Cocaina pură a fost extrasă din frunzele plantei coca la mijlocul secolului 19; la începutul secolului 20 era deja folosită ca ingredient în majoritatea produselor farmaceutice destinate tratării diverselor boli. În prezent, deţinerea, utilizarea sau comercializarea cocainei sunt ilegale, cu o singură excepţie: medicii o pot folosi ca anestezic în timpul unor intervenţii chirurgicale la ochi sau la gât.

Pe stradă.
Pe stradă, cocaina se vinde în general sub formă de pudră albă, fină sau granulată. Dealerii însă o amestecă cel mai adesea cu diferite alte substanţe inerte (ex.: pudră de talc, zahăr pudră, faină etc.) sau chiar active (amfetamine, substanţe anestezice etc.). Din această cauză, într-o doză de cocaină doar 50 – 60% sunt de cocaină pură, iar efectele şi toxicitatea dozei sunt foarte diferite de cele ale cocainei pure.

Consum.
“Priza” este cea mai des folosită metodă de administrare a cocainei. Trasă pe nas (“prizată”), cocaina este absorbită rapid prin mucoasa nazală provocând cele mai intense şi îndelungate efecte (cu durata de 15 – 30 minute).

Prin mestecarea frunzelor de coca, absorbţia substanţei active se face mai lent, iar efectele nu sunt prea intense dar sunt persistente. Cocaina poate fi de asemenea injectată, această metodă fiind mai rar folosită şi mai periculoasă. Substanţa injectată trece direct în sânge, este total absorbită şi efectele apar într-un timp foarte scurt (10 – 20 minute). Cocaina poate fi şi fumată – tipurile de cocaină care de obicei se fumează fiind denumite freebase şi crack. Ajunsă în plămâni, cocaina se absoarbe foarte repede în sânge, are efecte imediate dar pentru o perioadă scurtă (5 – 10minute).

Rush/Down/Crash.
Prizarea cocainei are un efect foarte rapid. Substanţa ajunge la creier în doar câteva secunde şi provoacă o plăcere scurtă dar intensă (rush, în engleză). Euforia (high în engl.) care urmează după rush dispare în aproximativ 30 de minute, lăsând consumatorul într-o stare de anxietate, depresie şi irascibilitate, aşa numita stare down (engl.) care pe mulţi îi încurajează să mai ia o doză. Din acest motiv prizarea cocainei poate duce foarte uşor la dependenţă. Pentru cei care utilizează cocaina în mod frecvent, starea de rău fizic şi psihic (down) de după administrare devine din ce in ce mai insuportabilă şi generează depresie, stare de epuizare, iritabilitate şi mai ales o dorinţă incontrolabilă de a lua încă o doză de cocaină. Starea ulterioară satisfacerii acestei dorinţe se numeşte crash (engl.)

Efecte imediate.
Cocaina este un anestezic local. Luată în doze mici, cocaina provoacă o stare de euforie, stimulează senzaţiile de percepţie (mai ales auz şi simţ tactil), dă sentimente de putere fizică şi de îmbunătăţire a abilităţilor mentale, înlătură senzaţiile de somn şi foame. În acelaşi timp însă, ea provoacă tahicardie, creşterea temperaturii corpului şi a presiunii arteriale, vasoconstrictie. Efectele psihologice sunt şi ele foarte variate, depinzând de starea de spirit a utilizatorului şi de aşteptările sale legate de consumul de cocaină. O persoană poate simţi doar o simplă stare de agitaţie, în timp ce alta poate dobândi un sentiment de putere absolută.

Efecte pe termen lung.
Cu fiecare nouă doză, consumatorul caută – dar nu reuşeşte – să retrăiască senzaţiile pe care i le-a oferit doza anterioară. Astfel, consumul pe termen lung naşte dependenţă şi provoacă iritabilitate şi schimbări bruşte de dispoziţie, paranoia sau halucinaţii auditive. Consumul în doze din ce în ce mai mari creşte toleranţa consumatorului faţă de starea de high (euforie) dar creşte şi sensibilitatea lui faţă de efectul anestezic al cocainei. În astfel de momente, pot surveni decese accidentale, funcţia anestezică a cocainei putând provoca consumatorului un stop respirator şi de aici un stop cardiac.

Opiacee: opiu, morfină, codeină & heroină

Opiul este un stupefiant obţinut din seminţele plantei de mac. Opiul a fost folosit de-a lungul secolelor mai ales ca somnifer, în scopuri medicinale (în principal ca anestezic) dar şi în scopuri recreaţionale (pentru inducerea unor stări de bine, de relaxare). În secolul 19, în Europa, laudanum (un amestec de opiu cu alcool) era una dintre cele mai ieftine şi uşor accesibile băuturi (mai ieftină decât berea sau vinul) în rândul celor din păturile sociale mai sărace. Principalele componente ale opiului sunt codeina şi morfina – două substanţe folosite şi în practica medicală, având un efect foarte puternic de calmare a durerilor. Abuzul de codeină şi morfină duce la dependenţă, de aceea ambele produse sunt trecute pe lista substanţelor interzise, putând fi utilizate doar sub supraveghere medicală.

Heroina este un derivat al opiului, obţinut la sfârşitul secolului 19 prin sintetizarea morfinei. Produsă de compania Bayer Pharmaceuticals, heroina a fost exportată în 1898 în 23 de ţări din lume şi folosită în tratamentul afecţiunilor respiratorii. La scurt timp, compania a încetat producerea ei întrucât medicii şi farmaciştii au observat că mulţi dintre pacienţii lor consumau cantităţi mari de medicamente pentru tuse care conţineau heroină.

Consum. Opiumul în general se fumează, morfina se poate injecta, iar codeina se ingerează (cel mai adesea este conţinută în alte produse farmaceutice). În Europa de Vest şi în Statele Unite ale Americii, priza (tras pe nas) a devenit cea mai frecventă metodă de consum a heroinei. Priza este preferată injectării, datorită riscurilor de sănătate asociate folosirii de ace şi seringi. În România, injectarea este în continuare cea mai frecventă cale de administrare a heroinei, punându-i pe consumatori (mai ales pe cei care folosesc seringi şi ace în comun cu alţi consumatori) în pericolul de a contracta diverse boli şi mai ales infecţie cu HIV, hepatita B şi C. Heroina mai poate fi şi fumată sau ingerată.

Efecte fiziologice ale opiaceelor. Consumatorii de heroină pot trăi următoarele efecte:

• Modificări ale ritmului şi volumului de respiraţie
• Încetinirea capacităţilor de mişcare şi de coordonare a activităţii muşchilor
• Relaxarea stomacului şi a muşchilor intestinali
• Reducerea secreţiilor (salivă, suc gastric etc.) şi a proceselor de digestie
• Reducerea ovulaţiei şi absenţa menstruaţiei.

Efecte psihologice ale opiaceelor. Opiaceele au o structură similară cu cea a endorfinelor naturale – substanţe produse de către creier, care au un efect de diminuare şi inhibare a senzaţiilor de durere. Consumul de opiacee duce la alterarea producţiei de endorfine de către creier, reduce percepţia durerii, reduce anxietatea, inhibă activitatea sistemului respirator şi reduce activitatea zonelor creierului responsabile cu emoţiile. Acest tip de inhibare a comportamentelor emoţionale şi motivaţionale ale creierului explică următoarele situaţii trăite de către consumatorii de heroină:

• “Anestezia emoţională” – apare la persoanele dependente de heroină.
• Indiferenţa faţă de lumea înconjurătoare, detaşare perceptivă si indiferenţă afectivă.
• Primul moment de plăcere, numit şi flash (“strafulgerare” engl.) este urmat de o stare de satisfacţie, de încetinire a gândurilor, a gesturilor şi a acţiunilor, care sfârşeşte într-o stare de somnolenţă.

Abuzul de opiacee: toleranţă şi dependenţă
Cele mai importante probleme asociate consumului sau abuzului de opiacee sunt reprezentate de toleranţa şi dependenţa provocate de aceste substanţe. Toleranţa este fenomenul biologic de adaptare a corpului la prezenţa substanţelor toxice. Din cauza acestui fenomen, aceeaşi doză (aceeaşi cantitate) produce efecte din ce mai slabe la un consumator de la o administrare la alta a drogului. Cu timpul, creşterea toleranţei îi forţează pe consumatori să crească doza pentru a obţine aceleaşi efecte. Această situaţie duce în final la dependenţă.

Sevrajul reprezintă o condiţie patologică direct legată de dependenţa de opiacee, care apare atunci când consumatorul dependent renunţă la dozele lui obişnuite. Dacă dependenţa este puternică, sevrajul se poate manifesta în forme foarte violente. Senzaţiile pe care consumatorii le experimentează atunci când sunt în sevraj, sunt exact opusul acelora pe care le simt când sunt sub efectul opiaceelor. În timpul sevrajului, la consumatorul de opiacee pot apărea:

• anxietate
• iritabilitate
• lăcrimare abundentă
• secreţii nazale abundente
• tremur muscular
• senzaţia de “piele de găină”.

Supradoza cu opiacee. Cea mai gravă afecţiune cauzată de supradoza cu opiacee este insuficienţa respiratorie, care poate să ducă imediat la moarte prin sufocare. Insuficienţa cardiacă severă – cauzată tot de supradoză – poate duce la alterări semnificative ale proceselor de schimb de lichide între sistemul circulator şi ţesuturi. În acest caz, se poate instala edemul (adică acumularea în exces a lichidului în golurile dintre celule) mai ales în zona plămânilor şi a creierului. Moartea în urma supradozei este de cele mai multe ori cauzată de edemul cerebral acut. Multe decese în rândul consumatorilor sunt provocate de intoxicaţii cauzate de impurităţile (alte substanţe) conţinute în heroina vândută pe stradă.

Sfaturi pentru cazurile de supradoză.

 Urlati pe tovaras, si amintitii ca a fost egoist si ca a consumat singur fara a se deranja ptr o invitatie…

Probleme patologice asociate indirect cu consumul de opiacee
În afară de HIV/SIDA, consumul şi dependenţa de droguri şi în particular consumul de heroină injectabilă (prin utilizarea în comun cu alte persoane a acelor şi seringilor) poate să determine apariţia unor probleme grave ale funcţiilor sistemului imunitar. Acesta este unul dintre motivele pentru care persoanele dependente contractează des diverse infecţii care sunt responsabile de multe boli tipice consumatorilor de heroina, cum ar fi:

• Septicemie (infecţie generalizată la nivelul întregului organism)
• Pneumonie
• Infecţii osoase şi la nivelul articulaţiilor
• Inflamaţii ale vaselor de sânge
• Infecţii la nivelul rinichilor
• Hepatită virală, toxoplasmoză, citomegalovirus
• Abcese, leziuni ale pielii şi dureri musculare.

Droguri halucinogene: mescalina, LSD şi ciupercile halucinogene
Mescalina, LSD şi ciupercile sunt stupefiante care provoacă halucinaţii – adică distorsionări puternice ale felului în care o persoană percepe realitatea. Consumatorul de halucinogene vede, aude şi simte lucruri care par reale dar care de fapt nu există. Unele dintre aceste substanţe, ca de exemplu LSD, pot provoca şi rapide schimbări de dispoziţie (ex.: consumatorul trece în scurt timp de la o stare bucurie la o stare de furie). Halucinogenele nu creează dependenţă fizică, dar duc la toleranţă: aceeaşi substanţă, folosită la câteva zile după ce a fost încercată prima oară, nu mai are aceleaşi efecte de aceeaşi intensitate sau nu mai are nici un efect. De aceea doza de substanţe halucinogene trebuie să crească de la un consum la altul. Oamenii au folosit substanţe cu proprietăţi halucinogene timp de mii de ani, mai ales în ritualuri religioase sau războinice, pentru a provoca “viziuni” şi alte experienţe considerate mistice.

LSD (acid lisergic dietilamid, acid, timbru, microdot, zahăr, soare galben, LSD-25) este un produs chimic care a fost sintetizat pentru prima oară în 1938 de către Albert Hofmann – un chimist care lucra pentru compania elveţiană de farmaceutice Sandoz şi care, de fapt, căuta să obţină un produs care să stimuleze activitatea sangvină.

 
Consum.
LSD este iniţial produs sub formă de cristale, care ulterior sunt zdrobite şi transformate în pudră. Din pudra de LSD (amestecată cu alte substanţe cu rol de liant) sunt produse pastile numite “micropuncte” sau mici pătrate gelatinoase (“ochiuri de geam”). Cel mai adesea însa, LSD este dizolvat, diluat şi aplicat pe mici pătrate din hârtie perforată şi colorată (“timbre”). Pastilele se administrează oral, iar timbrele se lipesc pe piele sau se ţin sub limbă.
Există mai multe feluri de LSD (în diverse compoziţii), conţinând de cele mai multe ori şi alte substanţe cum ar fi amfetaminele, ecstasy sau stricnina. Compoziţia LSD influenţează şi efectul pe care drogul îl va avea asupra utilizatorului.
Reacţia toxică specifică halucinogenelor se numeşte trip (engl. excursie, călătorie). “Călătoria” se instalează cu o stare de anxietate, un senzaţie slabă de energie în corp sau pur şi simplu cu un sentiment că lucrurile sunt altfel decât de obicei. Pe măsură ce efectul drogului se intensifică, pot apărea şi modificări ale percepţiei (vizual, auditiv etc.), modificări bruşte ale emoţiilor (trecere de la fericire la frică, furie, iritare etc.) sau paranoia. Nu se poate spune că există efecte standard ale utilizării acizilor. Efectele depind de personalitatea utilizatorului şi de context (doză, ambient, mod de administrare). Orice utilizator de LSD trebuie de aceea să fie pregătit să înfrunte cele mai neaşteptate efecte psihologice (unele dintre ele pot fi înspăimântătoare); în acest caz se vorbeşte despre bad trip (engl.). Efectele LSD pot dura între 4 şi 12 ore, dar uneori se pot prelungi la câteva zile sau luni. Substanţele halucinogene (inclusiv LSD) sunt liposolubile, adică rămân pentru un timp în ţesutul adipos al organismului. Unii utilizatori declară că au retrăit aceleaşi senzaţii din timpul “călătoriei” chiar şi la câteva luni după ce consumaseră ultima oară un produs halucinogen.
Utilizarea îndelungată a acizilor poate duce la psihoze, iar persoanele cu un psihic slab pot suferi afecţiuni psihice ireparabile.

Efecte fiziologice pe termen scurt
Ameţeală, slăbiciune, somnolenţă
Greaţă
Sinestezie (senzaţia de a “mirosi/vedea” sunete, de a “auzi/mirosi” culori)
Eliberarea de stres prin râs sau plâns
Halucinaţii vizuale
Repetarea unor percepţii mai vechi
Hipervigilenţă şi hiperactivitate musculară reflexă
Hipertensiune şi hipotermie
Transpiraţie şi tremur
Contracţii ale uterului.

Efecte psihologice pe termen scurt
Confuzii de percepţie şi cognitive
Imposibilitatea de a îndeplini sarcini de rutină
Pierderea percepţiei timpului
Dificultate în distingerea diferenţelor dintre ficţiune şi realitate
Senzaţii intense şi imagini de beatitudine
Atacuri de panică
Schimbări de dispoziţie

Abuzul de LSD. Utilizarea frecventă de LSD poate duce la apariţia spasmului laringelui, a crizelor de hipertensiune arterială, a convulsiilor, dar şi a riscului de sinucidere. În cazul supradozei de LSD şi de alte halucinogene, utilizatorul suferă puternice alterări ale percepţiei asupra mediului înconjurător. Aceste alterări pot împinge consumatorul la acţiuni necontrolate care duc de multe ori la accidente în urma cărora survine moartea. În afară de comportamentul autodistructiv, supradoza de halucinogene poate provoca : creşterea temperaturii corpului, hemoragie, comă.

Mescalina
În 1897, chimistul german Arthur Heffter a izolat şi extras substanţa numită mescalină din peyote – un cactus care creşte mai ales în Mexic şi care, cu sute de ani în urmă, era consumat de către azteci, fiind considerat plantă sacră. In anii ’50, psihiatrii Osmond, Smythies şi Hoffer au studiat mecanismele biologice ale schizofreniei provocând pacienţilor lor psihoze în mod experimental, prin utilizarea mescalinei. Mescalina poate fi atât extrasă din peyote cât şi produsă în mod sintetic.

Consum. Mescalina sintetică este de obicei ingerată sub formă de pudră (albă sau colorată), de pastile sau de lichid. Mescalina naturală este comercializată de obicei sub forma de capsule, poate fi mestecată sau fumată.

Efecte fizice. Dilatarea pupilelor, creşterea temperaturii corpului, destinderea muşchilor, greaţă, vomă.

Efecte psihologice. Euforie, “încrucişarea” percepţiilor, halucinaţii vizuale (figuri geometrice, linii, culori etc.), tulburări de concentrare şi diminuarea memoriei de scurtă durată.

Ciupercile halucinogene (“ciuperci magice”)
Ciupercile halucinogene sunt produse naturale. Există foarte multe specii de ciuperci care conţin substanţe active cu efect psihedelic.

Consum şi efecte. Ciupercile halucinogene sunt în general culese, uscate şi sunt ingerate sau fumate. Efectele consumului de ciuperci sunt asemănătoare cu cele ale utilizării de LSD, dar sunt de mai scurtă durată.
Ciupercile nu creează dependenţă fizică sau psihologică, dar consumul îndelungat poate duce la toleranţă (aceeaşi cantitate de ciuperci nu mai provoacă efecte la fel de intense). Din cauza toleranţei, consumatorul îşi creşte doza şi în astfel de momente poate suferi o intoxicaţie manifestată prin: greaţă, vomă, sentimente puternice de anxietate, viziuni înspăimântătoare şi traumatice. Din cauza efectelor pe care le produc ciupercile, este recomandat ca sub influenţa lor utilizatorii: să nu întreprindă activităţi care necesită atenţie şi concentrare (ex.: şofat); să nu le combine cu alte droguri; să nu utilizeze ciuperci dacă au probleme psihologice (ex.: depresie) sau dacă au în familie cazuri de boli mentale.

Droguri disociative: PCP şi ketamina
PCP şi ketamina fost iniţial dezvoltate în industria farmaceutică ca şi anestezice de utilizat în activitatea medicală. Cele două substanţe au proprietatea de a întrerupe legătura naturală dintre simţuri şi procese psihologice (ex.: memorie) şi de a provoca consumatorului sentimentul de detaşare de mediul înconjurător şi de propria persoană (acest din urmă efect este diferit de halucinaţii).

PCP (fenciclidină) este o substanţă sintetică cu efect disociativ – induce senzaţia de desprindere de propria persoană. PCP este adesea adăugată altor substanţe pentru a le spori efectele şi, întrucât se poate fabrica într-o mare varietate de forme, este de obicei vândută ca fiind orice altceva (cocaină, LSD etc.)
La fel ca şi ketamina, PCP este un anestezic pentru animale dar nu a fost aprobat niciodată pentru utilizare în medicina umană – în special datorită efectelor secundare pe care le-a generat în timpul experimentelor: delirium, agitaţie puternică.

Consum. În anii ’60, PCP era folosit mai ales sub formă de pastile, dar utilizatorii au renunţat repede la el din cauza încetinelii cu care îşi făcea efectul şi a comportamentului violent pe care îl manifestau unii consumatori în urma administrării. În anii ’70 a apărut PCP praf (denumit şi “ozon”) care de obicei se amesteca cu marijuana, tutun sau chiar cu pătrunjel şi apoi se fuma. Pudra de PCP se poate şi priza, efectul apărând mult mai rapid (drogul trece prin mucoasa nazală direct în vasele de sânge şi de acolo la creier) şi mai puternic. În forma de pastile, PCP poate fi înghiţit sau mestecat.

Ketamina (Keta, Special K, ketavet, vitamina K, K) a fost sintetizată pentru prima oară la începutul anilor ’60. Este un anestezic folosit cu precădere în medicina veterinară şi în cea pediatrică (copiii nu conştientizează efectele disociative ale drogului). Ketamina a fost vreme îndelungată folosită în medicina umană ca anestezic în timpul operaţiilor chirurgicale, până când din ce în ce mai mulţi pacienţi au început să se plângă de halucinaţii puternice.

 

Consum. Ketamina există în formă de soluţie (se injectează de obicei intramuscular) sau în formă de pudră (se prizează). Experienţa consumului de ketamină se numeşte trip sau k-hole.

Efecte fiziologice şi psihologice. Efectele consumului de ketamină diferă în funcţie de doza administrată. Din acest motiv, utilizatorii povestesc despre experienţe care pleacă de la sentimente plăcute de plutire şi pot ajunge până la senzaţia de desprindere totală de propriul corp. Unele experienţe sunt înspăimântătoare, provocând senzaţia de “rupere” completă de toate simţurile, ca şi cum ai fi deja mort. O astfel de experienţă terifiantă se numeşte bad trip (engl.) sau k-hole.
Abuzul de ketamină duce la apariţia unui ritm cardiac accelerat, a problemelor respiratorii, a senzaţiilor de greaţa şi a reacţiilor de vomă. Consumul îndelungat provoacă utilizatorilor stări de paranoia şi accese de egocentrism. Există relatări ale consumatorilor frecvenţi de ketamină care, sub influenţa drogului încep să vadă în lumea înconjurătoare “semne” care le indică că ei sunt cele mai importante persoane din întreaga lume, ca totul se învârte în jurul lor.
Ketamina creează foarte repede toleranţă şi de asemenea dă dependenţă fizică şi psihologică.