Droguri halucinogene: mescalina, LSD şi ciupercile halucinogene
Mescalina, LSD şi ciupercile sunt stupefiante care provoacă halucinaţii – adică distorsionări puternice ale felului în care o persoană percepe realitatea. Consumatorul de halucinogene vede, aude şi simte lucruri care par reale dar care de fapt nu există. Unele dintre aceste substanţe, ca de exemplu LSD, pot provoca şi rapide schimbări de dispoziţie (ex.: consumatorul trece în scurt timp de la o stare bucurie la o stare de furie). Halucinogenele nu creează dependenţă fizică, dar duc la toleranţă: aceeaşi substanţă, folosită la câteva zile după ce a fost încercată prima oară, nu mai are aceleaşi efecte de aceeaşi intensitate sau nu mai are nici un efect. De aceea doza de substanţe halucinogene trebuie să crească de la un consum la altul. Oamenii au folosit substanţe cu proprietăţi halucinogene timp de mii de ani, mai ales în ritualuri religioase sau războinice, pentru a provoca “viziuni” şi alte experienţe considerate mistice.
LSD (acid lisergic dietilamid, acid, timbru, microdot, zahăr, soare galben, LSD-25) este un produs chimic care a fost sintetizat pentru prima oară în 1938 de către Albert Hofmann – un chimist care lucra pentru compania elveţiană de farmaceutice Sandoz şi care, de fapt, căuta să obţină un produs care să stimuleze activitatea sangvină.
Consum.
LSD este iniţial produs sub formă de cristale, care ulterior sunt zdrobite şi transformate în pudră. Din pudra de LSD (amestecată cu alte substanţe cu rol de liant) sunt produse pastile numite “micropuncte” sau mici pătrate gelatinoase (“ochiuri de geam”). Cel mai adesea însa, LSD este dizolvat, diluat şi aplicat pe mici pătrate din hârtie perforată şi colorată (“timbre”). Pastilele se administrează oral, iar timbrele se lipesc pe piele sau se ţin sub limbă.
Există mai multe feluri de LSD (în diverse compoziţii), conţinând de cele mai multe ori şi alte substanţe cum ar fi amfetaminele, ecstasy sau stricnina. Compoziţia LSD influenţează şi efectul pe care drogul îl va avea asupra utilizatorului.
Reacţia toxică specifică halucinogenelor se numeşte trip (engl. excursie, călătorie). “Călătoria” se instalează cu o stare de anxietate, un senzaţie slabă de energie în corp sau pur şi simplu cu un sentiment că lucrurile sunt altfel decât de obicei. Pe măsură ce efectul drogului se intensifică, pot apărea şi modificări ale percepţiei (vizual, auditiv etc.), modificări bruşte ale emoţiilor (trecere de la fericire la frică, furie, iritare etc.) sau paranoia. Nu se poate spune că există efecte standard ale utilizării acizilor. Efectele depind de personalitatea utilizatorului şi de context (doză, ambient, mod de administrare). Orice utilizator de LSD trebuie de aceea să fie pregătit să înfrunte cele mai neaşteptate efecte psihologice (unele dintre ele pot fi înspăimântătoare); în acest caz se vorbeşte despre bad trip (engl.). Efectele LSD pot dura între 4 şi 12 ore, dar uneori se pot prelungi la câteva zile sau luni. Substanţele halucinogene (inclusiv LSD) sunt liposolubile, adică rămân pentru un timp în ţesutul adipos al organismului. Unii utilizatori declară că au retrăit aceleaşi senzaţii din timpul “călătoriei” chiar şi la câteva luni după ce consumaseră ultima oară un produs halucinogen.
Utilizarea îndelungată a acizilor poate duce la psihoze, iar persoanele cu un psihic slab pot suferi afecţiuni psihice ireparabile.
Efecte fiziologice pe termen scurt
Ameţeală, slăbiciune, somnolenţă
Greaţă
Sinestezie (senzaţia de a “mirosi/vedea” sunete, de a “auzi/mirosi” culori)
Eliberarea de stres prin râs sau plâns
Halucinaţii vizuale
Repetarea unor percepţii mai vechi
Hipervigilenţă şi hiperactivitate musculară reflexă
Hipertensiune şi hipotermie
Transpiraţie şi tremur
Contracţii ale uterului.
Efecte psihologice pe termen scurt
Confuzii de percepţie şi cognitive
Imposibilitatea de a îndeplini sarcini de rutină
Pierderea percepţiei timpului
Dificultate în distingerea diferenţelor dintre ficţiune şi realitate
Senzaţii intense şi imagini de beatitudine
Atacuri de panică
Schimbări de dispoziţie
Abuzul de LSD. Utilizarea frecventă de LSD poate duce la apariţia spasmului laringelui, a crizelor de hipertensiune arterială, a convulsiilor, dar şi a riscului de sinucidere. În cazul supradozei de LSD şi de alte halucinogene, utilizatorul suferă puternice alterări ale percepţiei asupra mediului înconjurător. Aceste alterări pot împinge consumatorul la acţiuni necontrolate care duc de multe ori la accidente în urma cărora survine moartea. În afară de comportamentul autodistructiv, supradoza de halucinogene poate provoca : creşterea temperaturii corpului, hemoragie, comă.
Mescalina
În 1897, chimistul german Arthur Heffter a izolat şi extras substanţa numită mescalină din peyote – un cactus care creşte mai ales în Mexic şi care, cu sute de ani în urmă, era consumat de către azteci, fiind considerat plantă sacră. In anii ’50, psihiatrii Osmond, Smythies şi Hoffer au studiat mecanismele biologice ale schizofreniei provocând pacienţilor lor psihoze în mod experimental, prin utilizarea mescalinei. Mescalina poate fi atât extrasă din peyote cât şi produsă în mod sintetic.
Consum. Mescalina sintetică este de obicei ingerată sub formă de pudră (albă sau colorată), de pastile sau de lichid. Mescalina naturală este comercializată de obicei sub forma de capsule, poate fi mestecată sau fumată.
Efecte fizice. Dilatarea pupilelor, creşterea temperaturii corpului, destinderea muşchilor, greaţă, vomă.
Efecte psihologice. Euforie, “încrucişarea” percepţiilor, halucinaţii vizuale (figuri geometrice, linii, culori etc.), tulburări de concentrare şi diminuarea memoriei de scurtă durată.
Ciupercile halucinogene (“ciuperci magice”)
Ciupercile halucinogene sunt produse naturale. Există foarte multe specii de ciuperci care conţin substanţe active cu efect psihedelic.
Consum şi efecte. Ciupercile halucinogene sunt în general culese, uscate şi sunt ingerate sau fumate. Efectele consumului de ciuperci sunt asemănătoare cu cele ale utilizării de LSD, dar sunt de mai scurtă durată.
Ciupercile nu creează dependenţă fizică sau psihologică, dar consumul îndelungat poate duce la toleranţă (aceeaşi cantitate de ciuperci nu mai provoacă efecte la fel de intense). Din cauza toleranţei, consumatorul îşi creşte doza şi în astfel de momente poate suferi o intoxicaţie manifestată prin: greaţă, vomă, sentimente puternice de anxietate, viziuni înspăimântătoare şi traumatice. Din cauza efectelor pe care le produc ciupercile, este recomandat ca sub influenţa lor utilizatorii: să nu întreprindă activităţi care necesită atenţie şi concentrare (ex.: şofat); să nu le combine cu alte droguri; să nu utilizeze ciuperci dacă au probleme psihologice (ex.: depresie) sau dacă au în familie cazuri de boli mentale.
Droguri disociative: PCP şi ketamina
PCP şi ketamina fost iniţial dezvoltate în industria farmaceutică ca şi anestezice de utilizat în activitatea medicală. Cele două substanţe au proprietatea de a întrerupe legătura naturală dintre simţuri şi procese psihologice (ex.: memorie) şi de a provoca consumatorului sentimentul de detaşare de mediul înconjurător şi de propria persoană (acest din urmă efect este diferit de halucinaţii).
PCP (fenciclidină) este o substanţă sintetică cu efect disociativ – induce senzaţia de desprindere de propria persoană. PCP este adesea adăugată altor substanţe pentru a le spori efectele şi, întrucât se poate fabrica într-o mare varietate de forme, este de obicei vândută ca fiind orice altceva (cocaină, LSD etc.)
La fel ca şi ketamina, PCP este un anestezic pentru animale dar nu a fost aprobat niciodată pentru utilizare în medicina umană – în special datorită efectelor secundare pe care le-a generat în timpul experimentelor: delirium, agitaţie puternică.
Consum. În anii ’60, PCP era folosit mai ales sub formă de pastile, dar utilizatorii au renunţat repede la el din cauza încetinelii cu care îşi făcea efectul şi a comportamentului violent pe care îl manifestau unii consumatori în urma administrării. În anii ’70 a apărut PCP praf (denumit şi “ozon”) care de obicei se amesteca cu marijuana, tutun sau chiar cu pătrunjel şi apoi se fuma. Pudra de PCP se poate şi priza, efectul apărând mult mai rapid (drogul trece prin mucoasa nazală direct în vasele de sânge şi de acolo la creier) şi mai puternic. În forma de pastile, PCP poate fi înghiţit sau mestecat.
Ketamina (Keta, Special K, ketavet, vitamina K, K) a fost sintetizată pentru prima oară la începutul anilor ’60. Este un anestezic folosit cu precădere în medicina veterinară şi în cea pediatrică (copiii nu conştientizează efectele disociative ale drogului). Ketamina a fost vreme îndelungată folosită în medicina umană ca anestezic în timpul operaţiilor chirurgicale, până când din ce în ce mai mulţi pacienţi au început să se plângă de halucinaţii puternice.
Consum. Ketamina există în formă de soluţie (se injectează de obicei intramuscular) sau în formă de pudră (se prizează). Experienţa consumului de ketamină se numeşte trip sau k-hole.
Efecte fiziologice şi psihologice. Efectele consumului de ketamină diferă în funcţie de doza administrată. Din acest motiv, utilizatorii povestesc despre experienţe care pleacă de la sentimente plăcute de plutire şi pot ajunge până la senzaţia de desprindere totală de propriul corp. Unele experienţe sunt înspăimântătoare, provocând senzaţia de “rupere” completă de toate simţurile, ca şi cum ai fi deja mort. O astfel de experienţă terifiantă se numeşte bad trip (engl.) sau k-hole.
Abuzul de ketamină duce la apariţia unui ritm cardiac accelerat, a problemelor respiratorii, a senzaţiilor de greaţa şi a reacţiilor de vomă. Consumul îndelungat provoacă utilizatorilor stări de paranoia şi accese de egocentrism. Există relatări ale consumatorilor frecvenţi de ketamină care, sub influenţa drogului încep să vadă în lumea înconjurătoare “semne” care le indică că ei sunt cele mai importante persoane din întreaga lume, ca totul se învârte în jurul lor.
Ketamina creează foarte repede toleranţă şi de asemenea dă dependenţă fizică şi psihologică.
de2ori 
Leave a comment